Fără Iubire

Nimic şi nimeni nu poate să-şi trezească aripile

Pe deasupra întunericului,

Fără iubire.

Nu poţi să-ţi scoţi cămaşa

Cu mişcări îmbătătoare,

Dacă nu iubeşti

Nu poate să cadă lacrima

În palma lui Dumnezeu

Fără să se audă

Cum creşte în ea, Iubirea.

Nu poţi urca scările

Ce înfrunzesc în fiecare

Mugur nou,

Dacă iubirea nu îţi

Întinereşte picioarele.

Nu poţi nimic întregi

Fără iubire.

Nu poţi să auzi foşnetul mării

Nesfârşite

Din respiraţia celuilalt,

Nu poţi să faci o mămăligă cu brânză

Ca lumea,

Nu poţi să simţi inima arborilor

În trilul privighetorii,

Nu poţi să stai lângă lanul de grâu

Ca un pribeag ce caută primenirea,

Nu poţi să-ţi faci braţele

Loc de vindecare pentru copiii durerii,

Nu poţi să scrii,nu poţi să scrii

Adevărat,

Nu poţi să priveşti în ochii oricărei poveşti

Ca şi cum ţi-ar lipsi pâinea

Cea de toate zilele,

Nu poţi vorbi cu Tatăl tău despre tot,

Nu poţi să strigi în pieţe

Că nu e cinstită această Arătare

Care te toarnă pe ascuns

În măştile mlaştinei ,cu dezinvoltura Matroanei.

Nu poţi lăsa nimic în urma ta

Fără sfâşierea sufletului care alege

Iubirea.

 

UNEORI ÎN LUNA MAI

Uneori, în luna mai,

Cărăbuşii zboară până la lună.

Ochii noştri de copii pleacă odată cu ei.

Caisul se desprinde din fântână

Ca un înger,

Nana Sofică pune pe prispă oala cu ciorbă fierbinte.

Aburul măcrişului ne gâdilă nările,dar

Nu ne putem întoarce privirile

Deja zburătoare.

Gardurile caselor se caţără pe tufele de liliac.

Noi ne ţinem de mână

Şi suntem un stol albastru care zumzăie.

Uneori, în mai,

Cărăbuşii ridică tot satul

În nacela unui balon

Spre lumina vrăjită a lunii.

 

DAR PÂNĂ ATUNCI

DAR PÂNĂ ATUNCI…

 

Dar până atunci,

Mai vin primăveri luând

Din noi sunetele iubirii,

Să le pună în vântul

Ce topeşte zăpezi.

Mai sprijină arborii

Frunţile noastre ca pe frunţile lor,

Mai cad boabe din spice

Peste umerii noştri adormiţi în pământ,

Mai bate un clopot spre seară

Când florile se închină .

Mai intrăm în pădure

Ca într-o cetate de cărţi,

Mai râdem…

Dar până atunci ,

Mai rupem din noapte

Perdele de lacrimi,

Ca să ne amintim de noi,

Cei ce iubim,

Chiar acum…

PE FÂNUL PLIN DE LICURICI

Eşti prietenul meu.

Nu ştiu când ai apărut ,

Dar dormi în şură pe cerga bunicii,

Pe fânul plin de licurici,

Pe visele greierului negru

Din capul poveştii.

Stau lângă tine

Printre greble şi sape mai uşoare,

Ca fumul…

Ne atingem uşor de ele genunchii

Să ne scuturăm de durere,

Să pornim cântecul ploii pe acoperiş,

Să zboare noaptea prin inima noastră

Ca o roată de cauciuc

Pe râul cel  schimbător,

Să zboare noaptea peste pietrele arse

Din inima noastră ,

Ca o rândunică ,

Să se ridice muzica stelelor

Din inima noastră trudită.

Eşti prietenul meu.

Ca pe fiecare anotimp mă cercetezi,

Mă înveţi,

Mă iubeşti…

Nu îmi ceri nimic,

Doar gura mea să îţi sprijine uneori

Răsuflarea .

PĂTURA ALBASTRĂ

De pe balcon pătura albastră

Coboară moale şi învolburată

Ca un albatros fotografiat

De pe stânci .

Nu eşti acasă ,

Nu mai urc până la etajul trei,

Acolo unde marea cântă

În ibricul îndrăgostit de cafea.

Vântul cuprinde oraşul în braţe

Unind clopotele bisericilor

Într-o singură turlă,

Iar eu simt pe limbă

Gustul zăpezii.

Nu mai urc azi pe Chomolungma,

Acolo unde ne-am iubit

Tulburând sărbătoarea maeştrilor.

Cerul e albastru ca pătura care zboară

Şi îndoaie sub aripi

Vântul flămând.

Nu eşti acasă .

 

CA UN FIR

CA UN FIR DE MĂRAR

 

Prin pieţe trec fete frumoase

Ca un fir de mărar care înfloreşte

Nu ştiu dacă cineva

I-a auzit pocnind, ca un râs de copil,

Mugurul iute şi verde?

Nu ştiu dacă cineva,

Ascultând privighetoarea pe la patru dimineaţa,

A auzit printre triluri

Cum înfloreşte mărarul?

Se apleacă sub aerul rece

Înrourând luna,

Îşi înalţă sub meri şi caişi

Strigătul crud de iubire

Şi… înfloreşte.

Tremurătoare stele

Înţeapă cerul cu arome fierbinţi.

Galbene flori ung osia Carului Mare.

Prin pieţe trec frumoasele fete

Ca un fir de mărar înflorit

Într-o noapte .

O CEAŞCĂ DE CAFEA

Nu poate ziua să treacă

Fără să-mi cureţe degetele

De zaţul ce-ţi scrie scrisori de iubire,

Alandala, într-o limbă neinventată încă.

Se uită cu milă la mine

Şi îmi pune pe creanga de vişin

Păianjenul prietenos

Cu picioare blânde şi ochi de madonă.

-Te va duce peste râpa de foc

Repede ca o nălucă,

Dar nimeni nu ştie dacă El doarme adânc

Sau stă cu faţa spre drum.,

Mai întorc o ceaşcă de cafea

Pe catifelele nopţii ..

Albă e inima mea sub norii

Care miraţi sunt de roua aceluiaşi dor.

DEPĂRTĂRILE

DEPĂRTĂRILE FĂURITOARE

 

Depărtările făuritoare

Au scobit întunericul până când

Miere a curs pe gurile noastre,

Până când mijlocul lumii

S-a ridicat ca un munte cu tălpile-n noi.

Depărtările s-au scurs

În lingoul unei dimineţi eterne

Mereu începem să ne iubim,

Mereu cafeaua e proaspătă

Şi încărcată de moliciunea dorinţei

Care îmbrăţişează  buza de jos,

Mereu gândul meu ţi se strecoară

Sub pulovărul roşu ca o pasăre

La adăpost,

Mereu gândul tău trece prin toată fiinţa mea

Ca o cascadă de foc.

Depărtările făuritoare

Ne reclădesc neîncetat

Din bătăile adânci

Care împânzesc întunericul

Cu ritmul nestăvilit al Iubirii.

SHUGENDO

Niciodată nu am perceput

Camera în care scriu decât ca pe un spaţiu

Din afară,

Un loc din care se vede,se aude,se simte totul,

Unde se naşte la nesfârşit un Univers

În care clocoteşte Iubirea,în care se răsuceşte ca un titirez ,jocul,

Unde Ipostazele lor nu încetează să mă uimească şi să mă tulbure

Nu sunt o fiinţă domestică. Aş putea să scriu despre aparate electrice,despre pereţii care au tot felul de roluri,despre hârtia igienică,despre mătura care vrăjeşte umbre,dar nu aş fi un sol adevărat al sufletului meu. Nu mă încântă tenebrele decât în măsura în care sunt prea îndrăzneţe. Nu lipesc leucoplaste peste strigătul sângelui temător. Sunt sora ploii,a norilor, a păsării,a forţei solare, a nostalgiei care poartă şpilhozăni,a Iubirii care creează Veşnicia. Sunt metafizică.Sunt un gen de Shugendo.